Tocmai ce m-am renăscut şi trebuie sa mor din nou: nu te mai înțeleg şi nu mai înţeleg nimica! Când am murit pentru prima oară, am simţit cum vălul tău îmi acoperea faţa atingând în mine cele mai tensionate mișcări ale nervului cardiac, iar trupul era într-o continuă mişcare de adâncire – chiar şi groparii au aruncat cenuşa calda peste sufletul meu – să mor daca te mint.
Dar iată că m-ai născut a doua oară printr-o minune, chiar de ziua memorabilului tău fiu. Am fost uns cu cele mai scumpe uleiuri: sentimentul era același ca şi la prima mea moarte, știi, ca la îmbălsămare. Miroseam frumos, eram şi admirat dealtfel. Popa, pus de marele şef în scaun îşi juca bine rolul, numai ca lucra cam scump săracul, dar ce mai conta pe vremuri: se dădea palincă, măr şi nucă, iar pe șestache o mână de lei, nu mulţi, doar cât sa acopere trei dinţi de aur.
Ai fost martor la primii paşi de boboc împiedicat, mi-ai adus cârje să nu mai pic în nas, dar cu ce folos? Oricum nu mai aveam mâini.
Atunci am decis să mor a doua oară! Mi-am făcut bagajele: mi-am pus periuţa, săpunul şi lenjeria, pieptenul si forfecuţa – vai îmi aduce aminte de bunica, care stătea în poartă când alergam acasă de la şcoală şi că îmi făcea tort de mămăligă. Doamne ce viaţă! Şi am plecat din nou încet spre groapă. Nu mai erau de faţă: nici popa, nici alaiul, nici groparii. Când m-am aruncat în groapă nu mai simțeam adâncirea, nici cenuşa şi nici inima. Eram mort şi rece! Să mor dacă te mint!
