Obidă

Trecând peste ploaia dimineţii,

sorbind cafeaua cea amară,

te văd prin prisma stelelor adânci

ducându-ţi fulgii de neant,

iar ochii îţi tânjesc amarul

privind spre ziua de apoi.

Urmează-mi visul fericirii bătrânei cobze de pe mal,

apa-i limpede în zare coborând înspre aval.

A ta fiinţă nalţă-n ceruri

steaua strălucita-i viaţă,

te întinzi şi dai o forţă

constelaţiilor cele aprigi.

Mărginită-i tinereţea

cu al tău glas de amor,

dând prin asta vieți sacre

mâhnirea firelor de lacrimi.

Şi Nimic

Ce se aşterne seara, a doua zi poate fi luat drept o cârpă isprăvită, trântită şi zguduită de o formă imensă, la care mai târziu se adaugă un gram de consimțământ paranormal. Şi iată o vorba care duce la geneză.

Se ia bărbatul şi se așează in dreapta femei - pe care o crease ziua de dinainte, iar astăzi ia locul unei ființe nemuritoare…

Se ia mărul, se spală, se mănâncă şi…

Nimic.

Este ziuă, este noapte, este taina de-mpăcare, ies copii, trec tractoare, se înaltă ziua mare, mintea-i iute, fapta-i bleagă şi…

Nimic.

Apele curg, natura-i dulce, munţii zac in larg de mare, capra-i albă, brânza-i dulce şi...

Nimic.

Nu putem afirma de fiecare dată că, capra vecinului este mereu la fel de frumoasă ca şi luna de pe cer…Vorba-i vorbă din bătrâni, dar creasta cocoşului este mai in frunce decât centrul oraşului… dar să continui ideea, deoarece

-se însoară bărbatul cu femeia! În gradina lor cea sacră, cu un scaun şi 1 dulap, o fereastră mititică, dă pe strada principală, înspre valea lui Arcan. Myster şi Secretu, fii soților din casă, pleacă înspre Cireaşa-Lupului să ciocnească pofta-n cui. Ajungând în codrul mare, o zăresc pe ea mulgând-o tare, trăgând continuu coada caprei, şi

Nimic…

XXV

…la numai douăzeci şi cinci de ani priveşte cum bolta cerului îşi arată adevărata faţă: - eşti împodobit cu firele cărunte lăsate-n urmă de alții, liniile vitale se accentuează înainte de-n serat iar măna ta se împleteşte şi strigă ruga mulţumiri. Deschizi poarta către zâmbet şi observi că oamenii îţi sunt mai aproape si mai albi decât alaltăieri şi dintr-o dată zici: „… şi am văzut raiul cu ochii”. Era o gradină nu prea mare, dar nici mică nu se arăta, de fapt era numai potrivită să îți petreci timpul in ea. Te trezeşti cu cei dragi pe lângă tine şi întinzi o mână. Îţi Înfigi privirea-n zare şi rostești: „Sunt Eu, a cărui inima pulsează, tremură, iubeşte iar...”