pagina nr. 4

Mă aplec din nou în acea carte şi răsfoiesc adânc, mirat şi însetat de zeama cruntă a firelor negre.

…iar copilul cu mâna-n mână aplecată, sufletul deschis acoperă cerul dinspre casă, trăgând concluzii şi spunând rugăciunea de după amiază:

Sfinte, Cerule, Codrule, Viule-n mortul sălbatic

învaţă-mă cum să mă plimb, cum să te prind de mâini,

cum mă cheamă, câţi ani duc, cum să te port pe stradă.

Şi mai învaţă-mă un lucru: să uit mereu de tine ne-fiind mereu un câine,

să plâng, să dau şpagă, să te chem, să te gonesc,

să dau mereu în zâmbet, să fac curat, să te jertfesc,

să cânt,

să duc de dorul tău, să mor,

să smulg din ceaţa ta o inimă a cărei straşină să cuprindă stropii de lumină

reflectaţi din sânul lor - ai tuturor.

Şi iată-mă aici cum stau gol şi împietrit, aşteptând o lume nouă, dincolo de văi si rouă, undeva departe, în aceeaşi poveste ca şi Omul, omul acela cu inima de aur...

din copilărie…

Te invit să iei jos cartea portocalie şi să începi să o răsfoiești; miroase a mucegai şi praf şi mâzgă şi romantic cu obloanele ei trase în piele şi untură, iar foile-i sunt în mare parte avortate cu lacrimi şi suferință.

pagina nr. 3

… pe vremea aceea, când eu mă născusem totul era
numai puf, miere şi lumină. O fiinţă drăgăstoasă îşi pusese amprentele
dragostei şi bucuriei pe umerii mei moi,
atingând cu privirea caldă şi sensibilă firele
uimirii mele,
încercând să mă aşeze în lumea mare cu poveştile
şi basmele ei pe moment gândite.
Pe atunci, casa noastră era undeva în vale,
dar nu chiar în abrupt, deoarece dupa noi mai
urmau nenumărate case,
străzi,
sate
şi oraşe,
o multime care era a nimanui.
Eu, prunc fiind, un pumn de om, care aducea
zămbetul văduvei din casă nu puteam fii neobservat. Gălăgia pe care o învârtisem
în jurul meu nu putea fi trecută cu vederea,
chiar si furnicile lucrau mai cu viată şi
greierele îi slujea cu mare distincţie.
Primisem cadou de ziua mea, o poveste minunată
care suna numai a dragoste, măreţie şi nobleţe; se numea Omul (cu Inima) de Aur.
Încercam să prind sensul acestor cuvinte, să
prind măcar o mică parte de adevăr
şi să îmi imaginez, cum eu pruncul încălţat în
cizmele găurite de sărăcie încalec o lume de zile mari. Îmi mai aduc aminte cu
puţină încețoșare că pe barba mea de mic copil atârnau firele de măceşe care se
desprindeau din felia de pâine unsă cu dragoste şi servită cu tandreţe mie,
regelui de peste gard,
care tocmai îşi terminase prima rundă de
activitate pe meleagurile satului natal.
Zeama fructului,miezul copt al naturi îmi dădea
un iz dulce hrănitor care mă transforma de pe o zi pe alta în bărbatul
visurilor,
soţul pierdut,
feciorul neavut mai până atunci.


Dintr-o dată aud cum sună ceasul.
Mă trezesc şi uitându-mă in oglindă, zăresc
semnul de pe frunte, semnul păcatului!