pagina nr. 4

Mă aplec din nou în acea carte şi răsfoiesc adânc, mirat şi însetat de zeama cruntă a firelor negre.

…iar copilul cu mâna-n mână aplecată, sufletul deschis acoperă cerul dinspre casă, trăgând concluzii şi spunând rugăciunea de după amiază:

Sfinte, Cerule, Codrule, Viule-n mortul sălbatic

învaţă-mă cum să mă plimb, cum să te prind de mâini,

cum mă cheamă, câţi ani duc, cum să te port pe stradă.

Şi mai învaţă-mă un lucru: să uit mereu de tine ne-fiind mereu un câine,

să plâng, să dau şpagă, să te chem, să te gonesc,

să dau mereu în zâmbet, să fac curat, să te jertfesc,

să cânt,

să duc de dorul tău, să mor,

să smulg din ceaţa ta o inimă a cărei straşină să cuprindă stropii de lumină

reflectaţi din sânul lor - ai tuturor.

Şi iată-mă aici cum stau gol şi împietrit, aşteptând o lume nouă, dincolo de văi si rouă, undeva departe, în aceeaşi poveste ca şi Omul, omul acela cu inima de aur...