Pentru o zi de marţi

atunci când doreşti să te deschizi cu adevărat
gânduri în adâncul propriului tău trup
vor zbura.
un buchet de sunete înălţătoare.

lasă nervul cardiac să-ţi mişte şi ultimul neuron
ascultă intens
ascultă la maxim și cu sete de răzbunare

simţi cum sub firele de păr se așterne o iarnă atât de călduroasă
încât îţi vine să te dezbraci?
să te scalzi în propria-ţi transpiraţie?

este un sentiment plăcut poate şi
mai intens ca orice dragoste de până acum

Amândoi priveam în zare

Atunci când am făcut dragoste pentru ultima oară

am zâmbit amândoi știind că-i pentru prima oară,

atunci când ne-am iubit sub cerul liber constelat

am râs de stelele care se pierdeau în zare

și adormeam adânc amândoi.

Atunci când am luat ultima împărtășanie

am zâmbit amândoi știind că-i pentru prima oară,

atunci când am născut iubirea la maternitate

am râs de bunicile care veneau la îmbălsămare

știind că suntem morți amândoi.

Acum că am îngropat dragostea-n pustietate

alerg spre dorul viselor eterne,

adulmec prezența ta în cripta familiară

aducând cu mine-n viață amintirea

și dorința de altădată, pe amândoi.

O secundă la oltar

Slobozesc a ta imagine-n neant

ștergând izul parfumului de pe frunte

și mă-ncarc cu imaginea fiului tău drag.

Îmi rănesc primul picior care atinge raiul

stingând focul cu propriul scuipat

adunat din lacrimă de bărbat, a lui băiat.

Salvie iasomie levănțică

iobagii își cară singuri crucile arzând de atâta iubire

și își înalță strigarea arzătoare și pură la tine.

Lepădați sunt toți din această casă-naltă

fără icoane si jertfă fără de puteri amare

ajută-i Doamne ai tăi oameni colorați, sărmani.

Revedere

lacrimi de brad,
izul naturii
şi şuietul din jur mă copleşeşte.

îmi ard tălpile, plătesc dările
de zece ani în mijlocul pădurii.
e mai mult decât preludiu,
mai mult decât o viaţă de câine
şi zdruncinat îmi întorc privirea
în a ta istorie de om.

zilele curg, oamenii aleargă
şi ce nu-mi dau eu seama
de ce şi unde sunt.

liniştea e hrana, sufletul e în extaz
şi cum nimeni nu mă îndrumă
mă opresc să zabovesc asupra unui gând.
verdele mă încântă, floarea mă copleşeşte
sânul naturii mă excită
iar pe tine te amân.

Doar iubire

Ce nu înțeleg eu este de ce ești iubit
când tu nu poți oferi o scânteie,
o atingere,
și nici măcar o clipire.
Și ce nu pot înțelege este de ce mă faci javră ordinară
cu pureci stăini petrecuți de neam împodobit
și de ce încerci să mă scarpini cu a ta dragoste mulatră
când ai tăi copiii sunt la fel de albi ca și mine
ca și dunele de nisip de pe alte mări străine.

Cred că dacă aș fi fost focă
sau elfant
sau chiar și capră
pe care o doreai să moară când nu îți mergea prielnic
m-aș fi simțit mai bine.
Mai bine aș fi fost laptele alb care-l sugi la o vârstă inocentă
ca după aceea să-l scuipi numai sânge,
sau cuvinte care zgârie
și te face să te îndepărtezi de iubire.

Dacă m-ai șterge din vitrina expusă cu ale tale cârpe
aș zâmbi
și m-aș resemna prin gelozie.
Poate ți-aș fi și aproape
și nu aș juca doar crud și galant cu dragoste
ci aș mima o sardină proaspăt întinsă într-o conservă-mpachetată de veștedul zadar
cu verdele în albastrul înecat dând galbenului tentă de mărar
sau iubirii un alt sens de hazard.

perfid

când deoresc să-ţi fur puţin privirea te repezi şi te ascunzi în spatele ploapelor cărunte crezând că nu te văd şi că-ţi ating sufletul înecat în amarul nopţii cea de veghe însă ce nu ştii este că-ţi ofer înalţarea pe care alţii o aşteaptă de o veşnicie poate chiar mai mult de câteva secunde

dacă nu te-aş ştii încăpăţinat poate m-aş mira preţ de câteva momente dar pentru că te am în zare şi-n cunoştinţa înecată de iubire simt doar cum furnicăturile de sub piele se scurg pe sub glasul inimii tale bătrâne tremurând lauda dorului tinereţii pierdute

însă ce nu pot percepe e de ce-i atât de stearpă inima ta şi magistrala principală şi că de ce te laşi îndoctrinat cu zestre de bătrâni şi imagini cum vitele merg la iesle şi de papucii alergând în iarbă şi cum sufletul ţi-se zbate nedumerit în cameră căutând mereu gaura de scăpare în marea amară să-şi facă rău până la nesfărşit sfărşit

Porunci

Să latri cât poţi tu de tare idilă savantă!
Să aduci din nou speranţă fără suflare în această convaleşcenţă dureroasă,
şi în care să nu mai crezi în amăgire
şi nici iubire.
Şi să minţi!
Să minţi cum crezi că-i de cuviinţă şi nu a mai facut-o nimeni de la Zeii luminaţi.
Să duci dorul unui om umil,
şi simplu,
şi neatins de fiare,
şi dacă poţi arde celelalte cinci porunci cât de repede se poate.

Sabotaj

Cum se așterne noaptea-n vis, încep să te văd cum te îndepărtezi de mine dragoste crudă și-n marmură cioplită cu a ta față nevinovată. Pleoaple-mi sunt grele și amintirea-mi șchioapătă lăsând fața tremurând și nostalgică, iar tu râzi cum nimeni altul, atenuând răsetul malefic și zdrobind cugetul adâncului venin.

Încercarea-mi e ruga.

Însă cum nici stelele, nici luna, nici focul adâncului pământ nu-mi luminează calea,

mă opresc și te zăresc pe tine animal malefic,

grizonat de ceață,

alb ca varul,

și trist îmbrăcat ca malul de ape tulbure și agățate-n orizonturi verticale.

Iar izul pe care-l simt pe buzele tale este cea de fiară, verde putred în amarul înecat.

Îmi tai propriul avânt din adânc,

și cum ceasul sună de dimineață, îmi închid ochii, adorm și te visez din nou împiedicând momentul.

La menstuaţie

La menstuaţie, Vorbeşte despre cum sînt eu un prinţ desăvărşit şi tolerez prezenţa Ta

... Şi cum tu alegi s-alergi spre deşertul slabiciuni încuiate, şi cum eu te aleg să aştept mereu cu gandul că o să pleci din nou spre lume, aşa răsare şi soarele divinitaţii eterne luminând bustul arborelui mit.

Câte-n lună şi-n stele! Luna-i măritată! Miroase a ciclu, a menstuaţie!