Cum se așterne noaptea-n vis, încep să te văd cum te îndepărtezi de mine dragoste
crudă și-n marmură cioplită cu a ta față nevinovată. Pleoaple-mi sunt grele și amintirea-mi
șchioapătă lăsând fața tremurând și nostalgică, iar tu râzi cum nimeni altul, atenuând
răsetul malefic și zdrobind cugetul adâncului venin.
Încercarea-mi e ruga.
Însă cum nici stelele, nici luna, nici focul adâncului pământ nu-mi
luminează calea,
mă opresc și te zăresc pe tine animal malefic,
grizonat de ceață,
alb ca varul,
și trist îmbrăcat ca malul de ape tulbure și agățate-n orizonturi verticale.
Iar izul pe care-l simt pe buzele tale este cea de fiară, verde putred în
amarul înecat.
Îmi tai propriul avânt din adânc,
și cum ceasul sună de dimineață, îmi închid ochii, adorm și te visez din
nou împiedicând momentul.
No comments:
Post a Comment