Cabaret Voltaire

Plâng în hohote şi-mi zbat sufletul în grădină, culegând stopii de rouă măcinate de bulgări stranii de zăpadă, cu a ta mângăiere aspră şi-ncolţită în pământ şi foc şi apă.

pagina nr. 4

Mă aplec din nou în acea carte şi răsfoiesc adânc, mirat şi însetat de zeama cruntă a firelor negre.

…iar copilul cu mâna-n mână aplecată, sufletul deschis acoperă cerul dinspre casă, trăgând concluzii şi spunând rugăciunea de după amiază:

Sfinte, Cerule, Codrule, Viule-n mortul sălbatic

învaţă-mă cum să mă plimb, cum să te prind de mâini,

cum mă cheamă, câţi ani duc, cum să te port pe stradă.

Şi mai învaţă-mă un lucru: să uit mereu de tine ne-fiind mereu un câine,

să plâng, să dau şpagă, să te chem, să te gonesc,

să dau mereu în zâmbet, să fac curat, să te jertfesc,

să cânt,

să duc de dorul tău, să mor,

să smulg din ceaţa ta o inimă a cărei straşină să cuprindă stropii de lumină

reflectaţi din sânul lor - ai tuturor.

Şi iată-mă aici cum stau gol şi împietrit, aşteptând o lume nouă, dincolo de văi si rouă, undeva departe, în aceeaşi poveste ca şi Omul, omul acela cu inima de aur...

din copilărie…

Te invit să iei jos cartea portocalie şi să începi să o răsfoiești; miroase a mucegai şi praf şi mâzgă şi romantic cu obloanele ei trase în piele şi untură, iar foile-i sunt în mare parte avortate cu lacrimi şi suferință.

pagina nr. 3

… pe vremea aceea, când eu mă născusem totul era
numai puf, miere şi lumină. O fiinţă drăgăstoasă îşi pusese amprentele
dragostei şi bucuriei pe umerii mei moi,
atingând cu privirea caldă şi sensibilă firele
uimirii mele,
încercând să mă aşeze în lumea mare cu poveştile
şi basmele ei pe moment gândite.
Pe atunci, casa noastră era undeva în vale,
dar nu chiar în abrupt, deoarece dupa noi mai
urmau nenumărate case,
străzi,
sate
şi oraşe,
o multime care era a nimanui.
Eu, prunc fiind, un pumn de om, care aducea
zămbetul văduvei din casă nu puteam fii neobservat. Gălăgia pe care o învârtisem
în jurul meu nu putea fi trecută cu vederea,
chiar si furnicile lucrau mai cu viată şi
greierele îi slujea cu mare distincţie.
Primisem cadou de ziua mea, o poveste minunată
care suna numai a dragoste, măreţie şi nobleţe; se numea Omul (cu Inima) de Aur.
Încercam să prind sensul acestor cuvinte, să
prind măcar o mică parte de adevăr
şi să îmi imaginez, cum eu pruncul încălţat în
cizmele găurite de sărăcie încalec o lume de zile mari. Îmi mai aduc aminte cu
puţină încețoșare că pe barba mea de mic copil atârnau firele de măceşe care se
desprindeau din felia de pâine unsă cu dragoste şi servită cu tandreţe mie,
regelui de peste gard,
care tocmai îşi terminase prima rundă de
activitate pe meleagurile satului natal.
Zeama fructului,miezul copt al naturi îmi dădea
un iz dulce hrănitor care mă transforma de pe o zi pe alta în bărbatul
visurilor,
soţul pierdut,
feciorul neavut mai până atunci.


Dintr-o dată aud cum sună ceasul.
Mă trezesc şi uitându-mă in oglindă, zăresc
semnul de pe frunte, semnul păcatului!

2010

am revenit:

închid uşa şi mă dezbrac de cele de iarnă.

ce trebuie să fac?

să mă rad?

să stau acum şi să rabd o veşnicie până revăd frumoasa natură şchiopătând

şi răzând în tainele ei cele mai izolate

încremenind podoabele măiestriei tale ferestre?

mi-e dor să dor

de ducă

de şarmul tău alint de mânză cu zâmbetul larg ostentativ şi de

nará naturi împletitoare cu duhul norului mărunt.

trebuie doar să vreau şi dau cu balta-n baltă

mâhnind ierburi dulci cu aroma-n cruciată

transformând între ale sale podoabe

în femela crocodil mireasă.

cum? nu ai văzut-o dansând din buric

trântind uşa marelui harem

ştergând după lacrimi îmbrobodite de fecioară sacră

dând un iz celui mai mare amant dintre sfinţi?

topesc cenuşa de pe obrazul tău cu lacrimă faianţă

şi deschid maşina zilei mohorâte să încep să tund iarba de sub copaci,

flori încremenite zac pe margini

şi meşterii trag la coada de la vraci.

Podoabă

Sunt ca şi bolovanul aşezat în groapă

bolborosind din adâncuri a praştie fără puteri

ca şi materia scuipată din veninul tău decor cum nu te mai caut şi cum tu nu îmi mai oferi sandale, aşa caut praştia să te arunc, ca să m-arunci.

şi mă strecor în al tău negru buzunar - cândva petrecut cu sabie amară -

lăsând după mine mult privirea ta cea sacră...

şi cum nu te-am căutat şi nu te mai caut niciodată în privirea nocturnă şi fumurie de podoabă..

Sunt ca şi neatins vreodată ...

Sunt ca şi marmura de cruce înfiptă, dezghețată...

Dublu V

Anul nou care vine,

te va prinde cu semințele-n buzunar şi unghiile nefăcute,

părul desfăcut şi jerpelit peste umeri

iar genele îți vor tremura ca muncitoarele în gara Rupii

așteptând putoarea șinelor bătrâne.

Dacă citești aceste rânduri înseamnă că ai deschis internetul, ai tastat de trei ori dublu v punct cum nimeni altul pe această lume punct ro şi ai dat de mine. Eu însa nu voi da în tine, că nu bat şi nu mușc senile. Deschid şi întind mâna către a ta faţă dând lacrimii tale un loc de veci; atât de veci încât nimeni nu îl şterge şi nimeni nu îl va mai atinge.

Ţi-se pare ca ai visat? Te asigur eu ca nu!

Cauți noul an? Tocmai ce a trecut;

era speriat săracu’.

Daca te întrebi cu ce sa te îmbraci la anu’

nu-i o problema, ti-am pregătit eu costumul.

Vezi cripta aia liniștită? Daca da, intră.

La etaj pe stânga e un stejar de treizeci de ani,

ai acolo un semfedeu cum nu a mai văzut lumea de atunci altul.

Întinde-o pe fată şi aşează-te pe spate.

Când simți că cineva te gâdilă nu te speria,

e doar molia.

Iar daca totuși o sa ai chef de dans la anu'

atunci spală-te pe mâini,

piaptănă părul şi ia satinul,

eu o sa te aștept la poartă tastând de trei ori dublu v-ul.