Nacazlâc

Uneori ţi-se întâmplă să te trezeşti cu faţa-n cearşaf, alteori ducând mărul in copac.

Apropiindu-te de imaginea copacului, trebuie doar să te dedici mângâieri soarelui şi vuietului slab al stâlpilor aşezaţi in spatele casei - pătată de bătrâneţea şi răsuflarea mohorâtă a vopselei aruncată pe ici, pe colo, - care osândește viaţa mărginită, a ta suflare copilărească şi nevinovată.

Se întâmplă des să calci peste poteca dinspre vale, alergând în poienița extravagant pictată, ducându-ţi dorul de iarbă umedă şi melancolia rurală, împrăștiată printre margaretele zâmbitoare. Decorul aşezat la picioare îţi readuce aminte de acele momente sacre, când încă cocoşul se aşeza pe acoperişul casei, indicând răsăritul şi pe stâlpul porţi se cioplea data şi anul ridicării.

Astăzi însă nu îţi rămâne altceva de făcut decât să duci merele înapoi în copac! Da, da. Du merele culese înapoi în vârful dealului şi aşează-le cu grijă! Înalţă-ţi ruga către frunze şi cere-ţi iertare! „Eu, mijloc fără de polemica ta amară, strâmb ahtiat, îţi cânt psalmul glasului amurg; primeşte-mă cu a ta coronă luminoasă şi aşterne-mi paşii zdraveni şi uscaţi în bolta fructelor avânt.”

Şi dintr-o dată, o pânză se va ridica îmbătată în vopseaua uleioasă, îţi redă locul mormântului tău perpetuu aşezată pe un perete mohorât! Tu eşti pictura, veşnica culegere şi aşezare, ducându-ţi merele în vânt acasă.