Sabotaj

Cum se așterne noaptea-n vis, încep să te văd cum te îndepărtezi de mine dragoste crudă și-n marmură cioplită cu a ta față nevinovată. Pleoaple-mi sunt grele și amintirea-mi șchioapătă lăsând fața tremurând și nostalgică, iar tu râzi cum nimeni altul, atenuând răsetul malefic și zdrobind cugetul adâncului venin.

Încercarea-mi e ruga.

Însă cum nici stelele, nici luna, nici focul adâncului pământ nu-mi luminează calea,

mă opresc și te zăresc pe tine animal malefic,

grizonat de ceață,

alb ca varul,

și trist îmbrăcat ca malul de ape tulbure și agățate-n orizonturi verticale.

Iar izul pe care-l simt pe buzele tale este cea de fiară, verde putred în amarul înecat.

Îmi tai propriul avânt din adânc,

și cum ceasul sună de dimineață, îmi închid ochii, adorm și te visez din nou împiedicând momentul.

La menstuaţie

La menstuaţie, Vorbeşte despre cum sînt eu un prinţ desăvărşit şi tolerez prezenţa Ta

... Şi cum tu alegi s-alergi spre deşertul slabiciuni încuiate, şi cum eu te aleg să aştept mereu cu gandul că o să pleci din nou spre lume, aşa răsare şi soarele divinitaţii eterne luminând bustul arborelui mit.

Câte-n lună şi-n stele! Luna-i măritată! Miroase a ciclu, a menstuaţie!

Loboda

şi nu ştiu daca ai observat

cum nimeni nu calcă faţa nevinovată

şi nu ştiu dacă dacă ai observat azi calea Victoriei, cea frumoasă şi-nsorită cu pletele ei în vânt, cum străluceşte în amiaza mare şi dă cale vieții tale nemuritoare şi se lasă călcată de ale tale păcate, iar cum lacrima de după îţi spală urmele înnoroite.

Temperamentul sarcasmului tău se pierde, iar eu mă scarpin pe palmă cosind iarba parului cărunt şi vreau sa înţeleg cum nimeni altul nu se apără de veghe, de sarea năprasnicului cânt.

La unguroaică drăgăstoasă

La unguroaică drăgăstoasă

Spune-i plecat dragule la masă

Mâncarea-i rece ca şi mümüliga

Ca nu-i focule aprinsă bine.

Caruţă cu doi vaci

Du-mă repede la vraci

Să îmi dea vracevanie iute

De iubita iubeşte mult la mine.

Întors la iubită şi spune

Tăiat lemne şi adus la tine

Focul aprin cu buştean de nucă

Mâncat, beut acuma putem bine.

Cabaret Voltaire

Plâng în hohote şi-mi zbat sufletul în grădină, culegând stopii de rouă măcinate de bulgări stranii de zăpadă, cu a ta mângăiere aspră şi-ncolţită în pământ şi foc şi apă.

pagina nr. 4

Mă aplec din nou în acea carte şi răsfoiesc adânc, mirat şi însetat de zeama cruntă a firelor negre.

…iar copilul cu mâna-n mână aplecată, sufletul deschis acoperă cerul dinspre casă, trăgând concluzii şi spunând rugăciunea de după amiază:

Sfinte, Cerule, Codrule, Viule-n mortul sălbatic

învaţă-mă cum să mă plimb, cum să te prind de mâini,

cum mă cheamă, câţi ani duc, cum să te port pe stradă.

Şi mai învaţă-mă un lucru: să uit mereu de tine ne-fiind mereu un câine,

să plâng, să dau şpagă, să te chem, să te gonesc,

să dau mereu în zâmbet, să fac curat, să te jertfesc,

să cânt,

să duc de dorul tău, să mor,

să smulg din ceaţa ta o inimă a cărei straşină să cuprindă stropii de lumină

reflectaţi din sânul lor - ai tuturor.

Şi iată-mă aici cum stau gol şi împietrit, aşteptând o lume nouă, dincolo de văi si rouă, undeva departe, în aceeaşi poveste ca şi Omul, omul acela cu inima de aur...

din copilărie…

Te invit să iei jos cartea portocalie şi să începi să o răsfoiești; miroase a mucegai şi praf şi mâzgă şi romantic cu obloanele ei trase în piele şi untură, iar foile-i sunt în mare parte avortate cu lacrimi şi suferință.

pagina nr. 3

… pe vremea aceea, când eu mă născusem totul era
numai puf, miere şi lumină. O fiinţă drăgăstoasă îşi pusese amprentele
dragostei şi bucuriei pe umerii mei moi,
atingând cu privirea caldă şi sensibilă firele
uimirii mele,
încercând să mă aşeze în lumea mare cu poveştile
şi basmele ei pe moment gândite.
Pe atunci, casa noastră era undeva în vale,
dar nu chiar în abrupt, deoarece dupa noi mai
urmau nenumărate case,
străzi,
sate
şi oraşe,
o multime care era a nimanui.
Eu, prunc fiind, un pumn de om, care aducea
zămbetul văduvei din casă nu puteam fii neobservat. Gălăgia pe care o învârtisem
în jurul meu nu putea fi trecută cu vederea,
chiar si furnicile lucrau mai cu viată şi
greierele îi slujea cu mare distincţie.
Primisem cadou de ziua mea, o poveste minunată
care suna numai a dragoste, măreţie şi nobleţe; se numea Omul (cu Inima) de Aur.
Încercam să prind sensul acestor cuvinte, să
prind măcar o mică parte de adevăr
şi să îmi imaginez, cum eu pruncul încălţat în
cizmele găurite de sărăcie încalec o lume de zile mari. Îmi mai aduc aminte cu
puţină încețoșare că pe barba mea de mic copil atârnau firele de măceşe care se
desprindeau din felia de pâine unsă cu dragoste şi servită cu tandreţe mie,
regelui de peste gard,
care tocmai îşi terminase prima rundă de
activitate pe meleagurile satului natal.
Zeama fructului,miezul copt al naturi îmi dădea
un iz dulce hrănitor care mă transforma de pe o zi pe alta în bărbatul
visurilor,
soţul pierdut,
feciorul neavut mai până atunci.


Dintr-o dată aud cum sună ceasul.
Mă trezesc şi uitându-mă in oglindă, zăresc
semnul de pe frunte, semnul păcatului!

2010

am revenit:

închid uşa şi mă dezbrac de cele de iarnă.

ce trebuie să fac?

să mă rad?

să stau acum şi să rabd o veşnicie până revăd frumoasa natură şchiopătând

şi răzând în tainele ei cele mai izolate

încremenind podoabele măiestriei tale ferestre?

mi-e dor să dor

de ducă

de şarmul tău alint de mânză cu zâmbetul larg ostentativ şi de

nará naturi împletitoare cu duhul norului mărunt.

trebuie doar să vreau şi dau cu balta-n baltă

mâhnind ierburi dulci cu aroma-n cruciată

transformând între ale sale podoabe

în femela crocodil mireasă.

cum? nu ai văzut-o dansând din buric

trântind uşa marelui harem

ştergând după lacrimi îmbrobodite de fecioară sacră

dând un iz celui mai mare amant dintre sfinţi?

topesc cenuşa de pe obrazul tău cu lacrimă faianţă

şi deschid maşina zilei mohorâte să încep să tund iarba de sub copaci,

flori încremenite zac pe margini

şi meşterii trag la coada de la vraci.

Podoabă

Sunt ca şi bolovanul aşezat în groapă

bolborosind din adâncuri a praştie fără puteri

ca şi materia scuipată din veninul tău decor cum nu te mai caut şi cum tu nu îmi mai oferi sandale, aşa caut praştia să te arunc, ca să m-arunci.

şi mă strecor în al tău negru buzunar - cândva petrecut cu sabie amară -

lăsând după mine mult privirea ta cea sacră...

şi cum nu te-am căutat şi nu te mai caut niciodată în privirea nocturnă şi fumurie de podoabă..

Sunt ca şi neatins vreodată ...

Sunt ca şi marmura de cruce înfiptă, dezghețată...

Dublu V

Anul nou care vine,

te va prinde cu semințele-n buzunar şi unghiile nefăcute,

părul desfăcut şi jerpelit peste umeri

iar genele îți vor tremura ca muncitoarele în gara Rupii

așteptând putoarea șinelor bătrâne.

Dacă citești aceste rânduri înseamnă că ai deschis internetul, ai tastat de trei ori dublu v punct cum nimeni altul pe această lume punct ro şi ai dat de mine. Eu însa nu voi da în tine, că nu bat şi nu mușc senile. Deschid şi întind mâna către a ta faţă dând lacrimii tale un loc de veci; atât de veci încât nimeni nu îl şterge şi nimeni nu îl va mai atinge.

Ţi-se pare ca ai visat? Te asigur eu ca nu!

Cauți noul an? Tocmai ce a trecut;

era speriat săracu’.

Daca te întrebi cu ce sa te îmbraci la anu’

nu-i o problema, ti-am pregătit eu costumul.

Vezi cripta aia liniștită? Daca da, intră.

La etaj pe stânga e un stejar de treizeci de ani,

ai acolo un semfedeu cum nu a mai văzut lumea de atunci altul.

Întinde-o pe fată şi aşează-te pe spate.

Când simți că cineva te gâdilă nu te speria,

e doar molia.

Iar daca totuși o sa ai chef de dans la anu'

atunci spală-te pe mâini,

piaptănă părul şi ia satinul,

eu o sa te aștept la poartă tastând de trei ori dublu v-ul.

Dilema

Eşti rece ca frigiderul şi nu ma ajuţi:

te-am adus în casă să îţî dau hrană şi căldură dar nu ai vrut

te-am pus in varful patului, ti-am cântat colinde de demult şi tu doar ai râs

ţi-am dansat si Vals ameţitor pe muchia vioarei din hol

trompeta-ţi suna fals

iar vecinii se holbau

vântul bătea din curte direct sper tabloul pictat a toamnă

şi iscălită cu numele agentului trecător

iar mama îşi făcea ceaiul de amor

Ce ciudat!

parcă sunt robul tău...

tu chiar eşti frigider nu-i aşa?

în vise aşa îmi apari!

mai ţii minte atunci când te-am dus pe ultimul drum, mi-ai promis o chestie:

că nu pleci cu adevărat,

că nu mori,

că te întorci,

că ne mai vrei.

HÁOS

Flori de crin,

de lin,

de măr,

de păr - să te iau şi să fac ceai de tei,

de lei - murdari şi stânjeniţi după să

-pun - măna pe tine,

cu mănuşi de argint şi cizme de cauciuc;

pantofi de lac în lac murdar şi munţi senili lăsaţi in vine

-te ia şi pleacă,

gradini cu cireşi şi vi-şi

-ne prefacem cum ne

-o tragem cu sforile

- ntinse ca linia de drum îngust si proaspăt măzgălit cu iubire, amăgi

–re-pede cum suna muzica din betonul uscat şi nesăpat:

aud zgomo

– te vreau cum nimeni altul.

Şi să vezi tu eşti aici,

ţine mâna să nu alune

- ce vrei să-mi spui nu este valid,

cu zâmbet drag piano te ating şi mă

- nchin cu ale sale mâini.

Salut

Tocmai ce m-am renăscut şi trebuie sa mor din nou: nu te mai înțeleg şi nu mai înţeleg nimica! Când am murit pentru prima oară, am simţit cum vălul tău îmi acoperea faţa atingând în mine cele mai tensionate mișcări ale nervului cardiac, iar trupul era într-o continuă mişcare de adâncire – chiar şi groparii au aruncat cenuşa calda peste sufletul meu – să mor daca te mint.

Dar iată că m-ai născut a doua oară printr-o minune, chiar de ziua memorabilului tău fiu. Am fost uns cu cele mai scumpe uleiuri: sentimentul era același ca şi la prima mea moarte, știi, ca la îmbălsămare. Miroseam frumos, eram şi admirat dealtfel. Popa, pus de marele şef în scaun îşi juca bine rolul, numai ca lucra cam scump săracul, dar ce mai conta pe vremuri: se dădea palincă, măr şi nucă, iar pe șestache o mână de lei, nu mulţi, doar cât sa acopere trei dinţi de aur.

Ai fost martor la primii paşi de boboc împiedicat, mi-ai adus cârje să nu mai pic în nas, dar cu ce folos? Oricum nu mai aveam mâini.

Atunci am decis să mor a doua oară! Mi-am făcut bagajele: mi-am pus periuţa, săpunul şi lenjeria, pieptenul si forfecuţa – vai îmi aduce aminte de bunica, care stătea în poartă când alergam acasă de la şcoală şi că îmi făcea tort de mămăligă. Doamne ce viaţă! Şi am plecat din nou încet spre groapă. Nu mai erau de faţă: nici popa, nici alaiul, nici groparii. Când m-am aruncat în groapă nu mai simțeam adâncirea, nici cenuşa şi nici inima. Eram mort şi rece! Să mor dacă te mint!

şi zgârie pieptul

m-ai scuipat pe pământ să-ncalţ urme de păcat,

m-ai târât prin noroi şi m-ai învăţat să întind curse fără de întoarcere…

mi-ai pus fiare-ncinse pe talpă să cred că pe lumină e doar durere,

mi-ai pus covoare în urmă să şterg noaptea speranţelor eterne,

mi-ai zgâriat numele cu sângele amar întinzându-se pe culmi si feţe mohorâte,

mi-ai aşezat umbra tandră a fericirii în poale să-ngrop ale lui morminte;

ştii că fără tine nu-i nici lumină, dragoste şi suflu,

ştii că fără a ta putere nici noapte, nici stea, nici lună nu-i:

şi ştii că dacă îmi zgâri pieptul cu o inimă curată

mă înfloreşti fertil spre lumea lui înaltă...

Aspiraţie

I: Sunt jumătatea ta, pe care o chemi în zor de zi, la apus de soare, când te închini şi când îţi vinzi copiii. Sunt vechi ca drumul aşezat la picioare şi mirosul mobilei din bucătărie.

Când nervii te lasă şi ţi-se aşează sprâncenele-n cruciş, mă chemi; cu numele ĂLA mă alinţi.

Dintr-o dată, se lasă cortina, se închid uşile şi lumea nebună urlă:

mă dor picioarele,

şalele,

tălpile,

gambele.

Excitație La Maxim…

Mormăi, trezesc, dansez,

tai şi spânzur,

aliniez stelele,

deschid ferestrele şi dintr-o dată privesc cum cineva fură lectura din bibliotecă, dând şpagă la meşteri, care încolțeau dragostea eternă şi mirosul străzilor boeme, creând astfel romantismul etern. O halucinaţie rămâne în spatele acestor poveşti, ca şi tu de altfel daca nu te grăbești să prinzi ultimul metrou, care te lasă lângă o casă mare, veştejită şi bântuită de soarta neamului tău bătrân. Ia cartela, adaugă sorţii tale un răgaz şi semnează-te în locul acela. Ia trenul, aleargă-n trecutul tău cel vesel.

Povestea elefantului în grădina moşului

DO, RE, Mi, FA, SO, LA, ŞI devine din ce în ce mai interesantă ideea de gradină cu perle - roşii zâmbitoare şi zdravene agățate pe muchia cozilor de fructiferi - aşa numitele versete. Dar ca povestea să cuprindă din tot dinadinsul ei fermecător acea idee plăcută şi demnă de iscălitură, mă întorc la începuturile acesteia.

1. Intrând pe poarta raiului, pe a doua alee la dreapta, întâlnești o altă pată de potecă, care te duce direct la locul răsăritului de soare unde, străbate nemijlocit un elefant cu trompa trasă valea zânelor firave. Bucuria şi zâmbetul acestor fete îmbrăcate în haine de neant, redau lumina raiului şi totodată luciul stelelor de noapte, agăţate cu mare grijă pe pălăria purtată de secole adânci de către aşa numitului Domn.
2. Astea fiind spuse, încearcă să te regăsească! Desigur, caută acele fructe mulse de păcate şi încearcă să recupereze momentele de luciditate stârpite de nebunul curţii regeşti. Face un pas ieşit din comun şi se miră faptul ca este Tangou. Atinge firele de păr cărunte, tremură nenumărate lacrimi de nobleţe şi dintr-o dată poc … furnica îl calcă-n picioare.
3. Şi idea? … perle cu grădină de idea interesantă mai ce în ce din devine ŞI, LA, SO, FA, MI RE, DO ->reşte cineva să continue?

A Ta floare aşezată pe altar

…şi sunt a Ta floare aşezată pe altar, aducând parfumul mântuiri şi zâmbesc cu corona slăbiciuni către al tău Om. Mă aşezi în poala albului satin cu veşminte îndoliate şi strigi durerea zdrobitoare din vârful norilor albaştrii. Paşii îmi saltă dorinţa arzătoare de a trăi şi alerg cu a ta pomină uscată şi îmbătrânită între ai tăi lacomi, atingând natura şi cerșind cruzimea melodică a vălului nostalgic. Redau naşterea cruzimii pe o faţă nevinovată. Mă încinge durerea şi dintr-o dată scuip veninul roşu împletind a lui viaţă. Zdrobesc trupul săracului păcat cu crucea nemilostivă şi încoronez trupul gol cu ale lui veşminte…

Nacazlâc

Uneori ţi-se întâmplă să te trezeşti cu faţa-n cearşaf, alteori ducând mărul in copac.

Apropiindu-te de imaginea copacului, trebuie doar să te dedici mângâieri soarelui şi vuietului slab al stâlpilor aşezaţi in spatele casei - pătată de bătrâneţea şi răsuflarea mohorâtă a vopselei aruncată pe ici, pe colo, - care osândește viaţa mărginită, a ta suflare copilărească şi nevinovată.

Se întâmplă des să calci peste poteca dinspre vale, alergând în poienița extravagant pictată, ducându-ţi dorul de iarbă umedă şi melancolia rurală, împrăștiată printre margaretele zâmbitoare. Decorul aşezat la picioare îţi readuce aminte de acele momente sacre, când încă cocoşul se aşeza pe acoperişul casei, indicând răsăritul şi pe stâlpul porţi se cioplea data şi anul ridicării.

Astăzi însă nu îţi rămâne altceva de făcut decât să duci merele înapoi în copac! Da, da. Du merele culese înapoi în vârful dealului şi aşează-le cu grijă! Înalţă-ţi ruga către frunze şi cere-ţi iertare! „Eu, mijloc fără de polemica ta amară, strâmb ahtiat, îţi cânt psalmul glasului amurg; primeşte-mă cu a ta coronă luminoasă şi aşterne-mi paşii zdraveni şi uscaţi în bolta fructelor avânt.”

Şi dintr-o dată, o pânză se va ridica îmbătată în vopseaua uleioasă, îţi redă locul mormântului tău perpetuu aşezată pe un perete mohorât! Tu eşti pictura, veşnica culegere şi aşezare, ducându-ţi merele în vânt acasă.

Obidă

Trecând peste ploaia dimineţii,

sorbind cafeaua cea amară,

te văd prin prisma stelelor adânci

ducându-ţi fulgii de neant,

iar ochii îţi tânjesc amarul

privind spre ziua de apoi.

Urmează-mi visul fericirii bătrânei cobze de pe mal,

apa-i limpede în zare coborând înspre aval.

A ta fiinţă nalţă-n ceruri

steaua strălucita-i viaţă,

te întinzi şi dai o forţă

constelaţiilor cele aprigi.

Mărginită-i tinereţea

cu al tău glas de amor,

dând prin asta vieți sacre

mâhnirea firelor de lacrimi.

Şi Nimic

Ce se aşterne seara, a doua zi poate fi luat drept o cârpă isprăvită, trântită şi zguduită de o formă imensă, la care mai târziu se adaugă un gram de consimțământ paranormal. Şi iată o vorba care duce la geneză.

Se ia bărbatul şi se așează in dreapta femei - pe care o crease ziua de dinainte, iar astăzi ia locul unei ființe nemuritoare…

Se ia mărul, se spală, se mănâncă şi…

Nimic.

Este ziuă, este noapte, este taina de-mpăcare, ies copii, trec tractoare, se înaltă ziua mare, mintea-i iute, fapta-i bleagă şi…

Nimic.

Apele curg, natura-i dulce, munţii zac in larg de mare, capra-i albă, brânza-i dulce şi...

Nimic.

Nu putem afirma de fiecare dată că, capra vecinului este mereu la fel de frumoasă ca şi luna de pe cer…Vorba-i vorbă din bătrâni, dar creasta cocoşului este mai in frunce decât centrul oraşului… dar să continui ideea, deoarece

-se însoară bărbatul cu femeia! În gradina lor cea sacră, cu un scaun şi 1 dulap, o fereastră mititică, dă pe strada principală, înspre valea lui Arcan. Myster şi Secretu, fii soților din casă, pleacă înspre Cireaşa-Lupului să ciocnească pofta-n cui. Ajungând în codrul mare, o zăresc pe ea mulgând-o tare, trăgând continuu coada caprei, şi

Nimic…

XXV

…la numai douăzeci şi cinci de ani priveşte cum bolta cerului îşi arată adevărata faţă: - eşti împodobit cu firele cărunte lăsate-n urmă de alții, liniile vitale se accentuează înainte de-n serat iar măna ta se împleteşte şi strigă ruga mulţumiri. Deschizi poarta către zâmbet şi observi că oamenii îţi sunt mai aproape si mai albi decât alaltăieri şi dintr-o dată zici: „… şi am văzut raiul cu ochii”. Era o gradină nu prea mare, dar nici mică nu se arăta, de fapt era numai potrivită să îți petreci timpul in ea. Te trezeşti cu cei dragi pe lângă tine şi întinzi o mână. Îţi Înfigi privirea-n zare şi rostești: „Sunt Eu, a cărui inima pulsează, tremură, iubeşte iar...”

Pentru pălărie

Neagră e noaptea si neagră eşti Tu adorabilă pufoasă, ţanţoşă de elegantă, care te apropii tiptil de gândurile-nalte şi baţi cuie în şabloanele trase, copleşind print prezenţă a ramuri galante. Te-mbeți din priviri şi dai tonul la pas: Tangoul răsună in camerele mari, cu luminile sterpe şi oglinzile-nclinate, te reflecţi prin raza colţului altar, chemând zmeii şi madonele la dans. Noaptea te bate şi te aşterne ceaţa, amurgul te trezeşte aplecându-te în zi, iar la veghe te-nfigi pe colţul unui pat, dezmierzând o divină!

Gând...

…şi te dezbrac pe tine ființă înaltă, de mare cuvânt şi dor ne-nsetat, mană cerească zdrobit de soare arzător, prin culmi abrupte lăsate-n uitare, cum iţi duci povara şi setea de amurg - criptele însemnate aşezate la picioare, cum iţi dansează morţii hora bătrânească şi suflete bătute de revolta iubitoare - dai tu nota sfârșitului gând. Am bătut la uşa cortului tău, cerşind ajutorul şi puterea cunoștinței, setea de nou şi palpabilul avânt. Ruga-mi e teroare descântecului tare şi pasul mi-e dovada nisipului cărunt…

Şi-mi văd visul cu ochii…

Deseori te găseam interesant, deseori mă tulbura doar gândul ca mă apropii de tine, ca te ating, ca te învelești in mintea mea si iei zborul tainei de departe, urlându-mi veșnica urâțenia a nopți. Pecetluiești pleoapele-n cuie si te distrezi duhnind a miere sălbatică de lut.

Aşterni bucata pânza de nisip, înconjurând de mare, te lași greoi pe umeri tari si aprinzi o pipă. Forma rea înconjurătoare, blestemat loc de închipuit, dans murdar deopotriva, lungă-i imaginea.

Şi te arăţi interesat de tot ceea ce se întâmplă, mergi cu mine-n gând şi-mi întinzi o mână; murdara îi loboda-n grădină, morţii fac dulceaţă de-nviere, iar clapele formațiilor funebre răsună a vuiet. E tare trist ca îmi exiști si te preocupi de mine! Lasă-mi mintea in liniştea nocturnă în umbra glasului amurg, tu cel care te numești VIS al dragului complot.

Asumați-vă riscul de a dori un prieten!

“De-a lungul vieții mele, am avut o sumedenie de legături cu o sumedenie de oameni serioși. Mi-am petrecut multă vreme printre oamenii mari. I-am cunoscut foarte îndeaproape. Ceea ce nu mi-a îmbunătățit părerea despre ei.

Când întâlneam pe cineva care-mi părea mai dezghețat la minte, îl puneam la încercare cu ajutorul desenului meu numărul 1, de care niciodată nu m-am despărțit. Voiam să știu dacă avea o minte intr-adevăr pătrunzătoare. Numai că răspunsul era mereu același: "E o pălărie". Atunci eu nu-i mai pomeneam nici de șerpii boa, nici de pădurile virgine, nici de stele. Căutam sa fiu pe interesul lui. Stăteam cu el de vorba despre bridge, despre golf, despre politică si despre cravate. Iar el era incantat că făcuse cunoștința cu un om atât de așezat.

Așa am trăit eu, stingher, fără să am cu cine sta intr-adevăr de vorba.”

( Micul Print - Antoine de Saint - Exupery)

Deseori stau şi mă gândesc. Totul depinde numai de mine, de tine, de el şi ea, de noi, de voi, de ei şi de toți ceilalți. Drept mărturie că micul print a existat intr-adevăr stă şi în faptul că era o ființa încântătoare, că râdea şi că-şi dorea o oaie. Când cineva își dorește o oaie, e o mărturie că exista.

Dacă Omul îşi doreşte un prieten, ce înseamnă? Că există? Tu ce îţi doreşti?